Putina istorie a parfumului

Multa cerneala a curs la scrierea istoriei parfumului, peste 1000 de carti care i-au fost cansacrate de-a lungul timpului, drept pentru care voi face doar un modest rezumat pentru cateva milenii de istorie. Istoria parfumului este bogata si complicata si, din pacate, internetul se complace in a multiplica la infinit cateva articole modeste scrise de diletanti. Exista azi o imensa literatura despre istoria parfumului care valorifica surse credibile: texte in akkadiana de pe tablite de lut, surse iconografice, izvoare literare antice, analize traseologice facute pe recipiente care au continut parfumante, studii de arheobotanica. Nu-ti ajunge o viata ca sa consulti toate aceste surse si studii, motiv pentru care un articol despre istoria parfumeriei este , inevitabil, aventuros si ramane o selectie subiectiva de date, mereu incompleta si perfectibila.

Preistoria, protoistoria si antichitatea

Natura este plina de miresme frumoase si fara indoiala ca omul a fost chiar de la inceput fascinat de ele. S-a intalnit cu ele intamplator, in flora spontana, in timp ce isi colecta hrana, ierburi de leac sau condimente. Forme de sensibilitate se observa inca de la Neanderthal, hominid impresionat de culori, motiv pentru care aduna pietre colorate. Sensibilitatea  fata de semeni si-o manifesta prin practicarea inmormantarilor, mai mult, un celebru mormant din paleoliticul mijlociu, cel de la Shanidar, a fost acoperit cu flori, fapt demonstrat de analize palinologice. Este banuita folosirea unor pigmenti naturali pentru impodobirea corpului inca de foarte timpuriu. Ocrul, spre exemplu,  este cunoscut si colectionat inca din paleoliticul inferior. Insasi descoperirea unor minereuri care, mai tarziu, au fost reduse pentru extragerea cuprului se crede ca este legata de interesul omului pentru gasirea unor pigmenti naturali cu care ar fi putut sa-si vopseasca corpul. Multe minereuri, malachitul (verde), azuritul (albastru), calcopirita (aurie), cupritul (rosu) este posibil sa fi fost multa vreme colectionate doar pentru culoarea lor, fiind, foarte probabil,  pigmenti folositi in impodobirea corpului, nu atat din considerente estetice cat pentru activitati cultice. Dupa aparitia ceramicii in neolitic, constatam existenta unor vase de dimensiuni foarte mici aproape in toate culturile preistorice, asa-zisele vase miniaturale, a caror functionalitate nu a fost stabilita cu precizie, dar , fara indoiala, adaposteau substante in cantitati foarte mici si, poate, destul de pretioase. Sa fi fost substante aromatice, pomezi, alifii, uleiuri inmiresmate, farduri ? Greu de precizat. Desigur ca nu este exclusa nici posibilitatea ca macar unele dintre ele sa fie vase facute pentru uzul copiilor. O alta categorie de vase, de dimensiuni mici, dar nu miniaturale, cunoscute sub denumirea de pixide (de la pyxis din greaca, care inseamna cutie) erau prevazute cu capac si aveau orificii care permiteau agatarea . Ele sunt frecvente in Grecia si in cateva arii culturale din epoca bronzului (Verbicioara, Vatina, Zuto-Brdo–Garla Mare) avand o functionalitate imprecisa, banuindu-se ca au o legatura cu ritualurile religioase si funerare, posibil vase in care se ardeau substante aromatice. Este foarte probabil ca plantele, sub administrarea unor vraci, erau adunate ca plante de leac, iar substantele frumos parfumate erau dedicate zeilor sau erau folosite pentru alungarea spiritelor malefice in ritualuri de purificare.

Azi, arheologia biomoleculara isi propune sa studieze continutul recipientelor din trecutul indepartat si, probabil, ea ne va deslusi rolul acestor mici si enigmatice recipiente. Ceramica, fiind poroasa, inmagazineaza si pastreaza mii de ani molecule din continutul initial al vasului. Pana la aparitia primelor izvoare scrise, informatiile noastre despre igiena indivizilor si despre modul in care intelegeau sa se impodobeasca si procedeele lor de seductie raman extrem de limitate. O descoperire arheologica de exceptie facuta in 2003 la Pyrgos-Mavroraki, in Cipru, socheaza si demonstreaza ca mai avem multe de aflat despre istoria indepartata a parfumului. Sapaturile de la Pyrgos, coordanate de Maria Rosa Belgiorno, au dus la descoperirea unei atelier de producere a uleiurilor parfumate, foarte bine conservat, in sensul ca el a fost surprins de un cutremur, motiv pentru care s-a conservat in situ cu tot inventarul sau. Atelierul avea o suprafata mare, estimata la aproape 4000 mp, in el fiind descoperite recipiente de depozitare a materiilor prime-ulei- (circa 500 l), a parfumurilor, de mici dimensiuni, vase de transfer (palnie), dar si un interesant vas de distilare, ultimul extrem de important caci este cel mai vechi precursor al alambicului de mai tarziu si demonstreaza ca distilirea este cunoscuta de foarte de timpuriu, atelierul din Pyrgos datandu-se in intervalul cronologic 2350-1850 a. Chr.

Analizele chimice realizate pe reziduurile din recipiente au dus la identificarea a 14 varietati de parfum care foloseau pe langa ulei, ca baza, bergamota, mirt, scortisoara, dafin. Flora Ciprului , trebuie observat, este foarte bogata in plante frumos mirositoare care ar fi putut fi utilizate : Lavandula Hybrida, Mentha Virides, Origanum Majorana, Rosmarinus Officinalis, Salvia Officinalis, Salvia Frutiosa etc. (http://www.pyrgos-mavroraki.eu/, P.Flourentzos,   

M.R.Belgiorno, A.Lentini , G. Scala, A. Bartoli, C. Cappelelletti, L. Mattioli, A. M. Jasnik, Aromata Cipria/Cyprus Perfumes, Ed. Eranuova, 2006 ). Trebuie spus ca Cipru, mai tarziu, a fost celebru printr-un parfum pe baza de  Origanum Marjorana, numit amarikinon sau sampsukinon, care este pomenit de Isidor din Sevilla, episcop din sec. VI-VII,  in Lex medicum.

In epoca miceniana (care corespunde epocii tarzii a bronzului), in Grecia era dezvoltata industria uleiurilor, in primul rand a uleiului de masline, care era folosit ca baza pentru unguente parfumate. Se extragea ulei si din susan, dar e greu de precizat in ce scop. Uleiurile aveau intrebuintari foarte diverse, in alimentatie, pentru iluminat, deci producerea lor nu are intotdeauna o legatura sigura cu produsele parfumate. Tablitele linearului B si vocabularul micenian demonstreaza existenta unor termeni legati de aceasta industrie:

sa-sa-me=susan

ko-ri-a-da-na=coriandru

ku-pa-ro= cyperus

ma-ra-tu-wo=chimen

mi-ta=menta

a-re-pa sau a-ro-pa= unguent

a-re-pa-zo-o=producatori de ulei parfumat

e-ra-wo=ulei de masline

pa-ko-we=parfumat cu salvie

Dovezi arheologice ale acestei industrii au fost descoperite in palatul de la Pylos, in care cateva camere erau folosite pentru producerea uleiurilor parfumate (Cynthia W. Shelmerdine, The Perfume Industry of Mycenaean Pylos, 1985, p. 171). Dupa decaderea civilizatiei miceniene, traditiile acestui mestesug se conserva cel mai bine in Cipru, el reinflorind in Grecia continentala incepand din sec. VII a. Chr.

Tot din epoca bronzului, etapa sa tarzie, exista o reprezentare iconografica a unui atelier de parfumerie din timpul faraonului Tutmosis IV.
Ramanand la epoca brozului, nu se poate ignora o descoperire fabuloasa pentru intelegerea acestei epoci sub multiple planuri, celebra epava descoperita in 1982 pe coastele Antalyei, la Uluburun, si cercetata timp de 10 ani (1984-1994) de catre arheologi subacvatici. Vasul naufragiat era incarcat atat cu materii prime, cat si cu produse mestesugaresti, marfurile insumand peste 10 tone. Interesanta este descoperirea cu aceasta ocazie a circa 150 de amfore canaanite care contineau o rasina (terebentina) extrasa dintr-o specie de Pistacia. Cantitatea totala a rasinilor a fost apreciata la 1 tona. Jedecand dupa vasele in care a fost depozitata, rasina provenea de undeva din zona siro-palestiniana. Este foarte probabil ca ea sa fi fost folosita pe post de tamaie, adica sa fi fost arsa pentru mirosuri de ambient sau pentru ritualuri de purificare si religioase.
Pentru reconstituirea universului olfactiv al mileniului II i.e.n extrem de valoroase raman tablitele de lut descoperite in arhiva de la Mari (Siria) de expeditia franceza condusa de Andre Parrot in 1933-1934 si scrisorile de la El Amarna (Egipt), descoperite in 1887, si unele si altele scrise cu cuneiforme, in limba akkadiana. Arhiva de la Mari este uriasa, continand in jur de 25000 de tablite, databile in prima jumatate a mileniului al II-lea. El contin scrisori, texte juridice, administrative. Scrisorile de la El Amarna sunt in fapt corespondenta diplomatica, care atesta relatiile Egiptului cu Siria, Babilon, Canaan, Regatul Hittit in secolul al 14 i.e.n., in timpul faraonilor Amenhotep IV si Tutankamon. Atat aceste texte,cat si analizele arheobotanice releva folosirea unor parfumante naturale. Este interesant faptul ca erau utilizate mai ales aromele lemnoase si rasinile. Florile nu erau exploatate olfactiv. Printre parfumante sunt atestate cedrul, chiprosul, mirtul, smirna, fructele de ienupa si terebentina. Folosirea styrax-ului, opoppnaxului si a galbanumului , desi erau cunoscute, nu este dovedita.  

Informatii scrise despre folosirea unor materii frumos mirositoare, in primul rand ca ofrande aduse zeilor, ne dau tablitele din arhiva regelui Assurbanipal (12 la numar) care contin cel mai vechi text literar al umanitatii, epopeea lui Ghilgames. Tablita nr. III arata ca Nilsun, mama lui Ghilgames, a adus ofranda soarelui (urcandu-se pe un acoperis) tamaie, iar Uta-napishtim (tablita XI) le face daruri zeilor tamaie, aschii de cedru si mirt pe care le arde. Arderea permitea atat eliberarea mirosurilor, cat si ridicarea spre cer, deci spre zei, a aburului sau fumului. Insasi templele erau construite din lemn parfumat. Tot tablitele de lut din Mesopotamia consemneaza numele unei femei, Tapputi-Belatekallim, care produce pe la 1200 a. Chr.  parfumuri pentru palatul regal. Ea cunostea tehnica distilarii si folosea ca materii prime florile (numele lor ramane neprecizat) si plante precum Acorus Calamus (obligeana sau trestia parfumata) si Cyperus (papirus). In Mesopotamia, barbatii ii aduceau intreaga viata sotiei parfum ca dovada de dragoste, parfum care avea rol purificator.

Antichitatea

Informatii mai coerente si explicite despre folosirea unor substante aromate, placut mirositoare, in diverse contexte ale cotidianului (practici cultice, practici funerare, igiena personala sau tamaduirea unor afectiuni) le avem din Istorii-le lui Herodot din Halicarnas si din cartile Bibliei. Ulterior o serie de scriitori ai antichitatii vor face referire la ele : Teofrast in De odoribus (sec IV-III a. Chr.), Ovidius (sec. I a. Chr-I. p. Chr.), Dioscoride in De materia medica (sec. I e.n), Plinius cel Batran in Historia naturalis (sec. I p. Chr).Iata cateva dintre materiile prime cel mai des utilizate:

Tamaia era extrem de cautata in lumea antica, este si motivul pentru care Arabia isi platea tributul catre regele persilor in tamaie, tribut care se ridica la 1000 de talanti anual. Tamaia este rasina unor copaci, Boswellia Carteri, cu inaltimi de 3-6 m, care cresc in Etiopia, Somalia, Peninsula Arabica, India, China. Acesti copaci, in momentul in care scoarta le este afectata, secreta in chip natural, pentru a-si inchide rana, un lichid laptos care apoi se solidifica si capata o culoare galbuie. Un arbore poate produce in jur de 2-3 kg de rasina anual. Se prefera arborii tineri care secreta o rasina de calitate mai buna. Rasina are culori variabile, de la galben spre brun, fiind usor translucida. In lumea antica era cunoscuta sub numele de olibanum (ulei de Liban), iar in Europa vestica i se spunea frankincense.Tamaia a fost enorm de mult utilizata caci este antiseptica, dezinfectanta, cicatrizanta, gasindu-si aplicatii in tratarea unor afectiuni ale pielii si in boli ale cailor respiratorii. In egala masura, se folosea pentru dezinfectarea spatiilor locuite si pentru odorarea lor, capatand semnificatia unei substante purificatoare care poate alunga chiar si duhurile rele. Asa se explica larga ei utilizare in ritualurile religioase, mai ales acelea care presupuneau purificarea. Deja printr-o usoara incalzire, tamaia degaja miros, iar prin ardere la temperatura mai inalta degaja in vazduh aburi frumos mirositori, de aceea ea a fost folosita ca ofranda adusa zeilor, divinitatii in general, fiind asociata cu gesturile de implorare si rugaciune. Este si un dar si o cale de comunicare cu divinitatea (prin ridicarea aburilor in vazduh), contribuind si la crearea unei stari de sfintenie si reculegere (are si proprietati de sedativ). Ritualul crestin, prin arderea ei in cadelnite, o foloseste pe parcursul intregului ritual religios, fiind tamaiate si icoanele, mormintele, incaperile. Cartile Bibliei o pomenesc adesea, inclusiv intre cele trei daruri aduse de magi la Betleem, lui Christos.

A doua substanta odoranta frecvent utilizata in antichitate a fost smirna, tot o rasina, produsa de Commiphora Myrrha  Initial e un lichid laptos, ulterior galben si apoi tot mai rosietic, pe masura ce se intareste. Arborii din specia Commiphora sunt frecventi in Asia, dar in antichitate smirna era procurata in special din Yemen si Etiopia. Are proprietati asemanatoare cu ale tamaiei: antiseptica, antiinflamatoare, odaranta, sedativa. Biblia o pomeneste in mai multe randuri, fiind folosita si la imbalsamarea trupului lui Iisus Christos, impreuna cu aloe.

Scortisoara este scoarta unui copac numit Cinnamomum Zeylanicum, din familia Lauriaceae, care  este vesnic verde, crescand mai ales in Ceylon si Bangladesh.

Este de timpuriu cunoscuta (mil. III a. Chr) de catre chinezi care o numeau kwai. Herodot are o poveste absolut  fascinanta despre modul cum oamenii si-ar fi procurat scortisoara. El povesteste ca aceasta scoarta era adunata de niste pasari uriase care o foloseau ca sa-si construiasca cuibul. Oamenii mituiau aceste pasari cu bucati mari de carne, ele le luau si le duceau in cuiburi, cuiburi care se prabuseau din cauza greutatii, facand posibila recuperarea pretioasei scoarte. Folosirea ei in scopuri nonculinare este atestata si de Biblie , fiind folosita de Moise pentru prepararea unor uleiuri balsamice si, alaturi de alte multe ingrediente,  a sfantului mir folosit in botezul crestin. O vor utiliza mult si romanii, mai ales cu ocazia ceremoniilor funerare, pentru odorarea aerului.

Nardul se foloseste sub forma uleioasa, fiind extras din radacina unor plante din familia Valerinaceae (Nardostachys Jatamansi), plante tipice mai mult zonelor alpine ale Asiei (Himalaya). Biblia il pomeneste (Ioan, 12, 1-8) ca fiind folosit de Maria pentru ungerea picioarelor lui Iisus Christos.

Ledanul sau ladanul (labdanum) se obtinea  din Cistus Ladaniferus care creste in zonele sudice ale Europei, Cipru si Creta. Herodot il descrie ca fiind o rasina care  se lipea pe barba caprelor de unde era apoi recuperata. ( Istorii, Cartea 3, CXII).

Cedrul este un copac din familia pinacaee care creste in Liban (Cedrus Libani), Cipru (Cedrus Brevifolia), Maroc (Cedrus Atlantica). Are un lemn de esenta tare care a fost mult folosit in constructii, iar din frunzele, conurile si taieturile lui proaspete se extragea un ulei caruia Pliniu cel Batran ii spune cedrium, ulei folosit la imbalsamari, dar si ca sedativ nervos sau pentru tratarea unor boli ale cailor respiratorii.

Mirtul, numit si arbustul Afroditei, a fost plin de semnificatii si frecvent utilizat in antichitate. Myrtus communis este un arbust vesnic verde care creste in sudul Europei.Fructele lui erau utilizate precum piperul, ca condiment, iar din frunze si flori se extragea un ulei puternic mirositor cu propietatii antiseptice si sedative. Fiind planta asociata cu Afrodita, a fost un simbol al frumusetii. Grecii faceau cununi din frunze de mirt si le daruiau celor ce castigau in intreceri sportive. In egala masura, a fost un simbol al reinvierii, crestinii plantandu-l adesea pe morminte.

Isopul este o planta (Hyssopus officinalis) care apare adesea pomenit in Biblie. A fost considerata o planta cu puteri purificatoare, fiind utilizata mai ales in ritualurile de purificare a casei.

Dioscoride, in lucrarea Despre materia medicala, da o lunga lista de plante medicinale folosite in antichitate, multe utilizate si pentru calitatile lor odorante: izma, mararul comestibil, salvia, maghiranul, musetelul.

Vorbind despre sciti (cartea IV, LXXV), Herodot ne relateaza ca femeile scite nu foloseau niciodata apa pentru a se spala, dar isi preparau un fel de pasta din rumegus de chiparos si cedru la care adaugau tamaie si putina apa. Aceasta pasta este aplicata pe fata si pe trup timp de o zi, iar, dupa ce o dadeau jos, pielea lor era curata si stralucitoare si, cu siguranta, frumos mirositoare.

Unele aromatice sunt folosite si pentru imbalsamari, atat la sciti, cat si la egipteni. Acelasi Herodot povesteste ca inmormantarea regilor sciti se facea destul de tarziu fata de momentul decesului pentru ca regele era plimbat, conform ritualului, pe la mai multe neamuri, motiv pentru care trebuia facuta o imbalsamare minimala a cadavrului. Ea consta in deviscerare si umplerea stomacului cu caprisor (Cyperius) pisat, seminte de patrunjel si anason si alte mirodenii ramase neprecizate (Istorii, Cartea IV, LXXI). In Egipt, mumificarea cadavrelor se facea in chip deosebit, in functie de posibilitatile materiale ale rudelor defunctului. Pentru macerarea intestinelor se folosea uleiul din lemn de cedru, iar pentru imbalsamare se utilizau smirna si scortisoara. La vremea cu pricina smirna si tamaia era substante extrem de cautate si scumpe, sursa de aproviziunare fiind, potrivit lui Herodot, Arabia cea frumos mirositoare, de fapt sudul Arabiei, ceea ce azi se numeste Yemen. Tot din Yemen proveneau si alte substante parfumate: casia, scortisoara si ledanul. Zeii primeau parfumul mai ales prin fumigatii. Pentru Ra, zeul Soare, se faceau fumigatii de trei ori pe zi; la rasarit, in miezul zilei si la apus. Fumigatia era un mijloc de purificare, dar si de comunicare cu zeul. Uneori erau date cu unguente pana si statuile zeilor. Daca in timpul Regatului Vechi si mijlociu mai ales zeii aveau parte de parfumuri, existand pentru ei mirosuri rezervate, ulterior, mai ales in perioada ptolemaica, va aparea o adevarata industie a parfumului, cel mai important centru fiind Alexandria. In viata profana, parfumul avea trei functii: aceea de a seduce, aceea de a vindeca si cea de a pastra o atmosfera curata si frumos mirositoare. In perioada Noului Imperiu, deci post 1550 i.en, exista si un zeu al parfumului numit Chesmou. El ar fi inventat presa si a devenit patronul vinului si uleiului parfumat.

Regina Hatshepsut (1504-1482 a.Chr.) a organizat chiar o expeditie in tara Punt (tara ramasa nepricizata, situata poate in estul Africii caci arbori care produceau tamaie se gaseau in Etiopia si Somalia) , unul dintre scopurile ei fiind  aprovizionarea cu smirna, produs de prima necesitate, utilizat la imbalsamari. Expeditia a ramas imortalizata pe peretii templului de la Deir el-Bahri. Nefertiti (sec. 14 a. Chr.), sotia faraonului Akhenaten, celebra prin frumusete, se imbaia in apa cu flori de iasomie si isi ungea corpul cu ambra si extracte de flori rare. Cleopatra (69-30 a.Chr), o alta mare devoratoare de substante parfumante,  se spune ca l-ar fi cucerit pe Caesar gratie parfumului minunat cu care si-a impregnat velele corabiei. Cleopatrei i-a fost atribuit si un tratat de cosmetica (Kosmetikon sau Kosmetika) care s-a pastrat in stare fragmentara la autori ulteriori, din sec. II-VII p. Chr. E greu de stiut daca chiar i-a apartinut acest tratat sau doar a folosit aceste retete. De precizat este faptul ca reginei Egiptului i s-au atribuit si alte scrieri, un tratat de alchimie spre exemplu. Avand in vedere ca a fost o femeie culta si inteligenta, care vorbea 7 limbi, desigur ca este credibila atribuirea, dar nu si sigura. Din acest tratat s-au pastrat 24 de retete pentru ingrijirea pielii si parului. Tratatul ne face o idee despre ingredientele folosite in epoca. Majoritatea folosesc ca excipient uleiul de masline, utilizand plante, rasini, minerale sau substante de origine animala.

Din Egipt ne-a ramas numele unui parfum celebru, foarte apreciat in antichitate, numit kiphy. O descriere a lui ne-o face Plutarh in lucrarea Isis si Osiris, amintind ca ingredient principal mierea, la care se adaugau inca alte 15 substante : vin, stafide, smirna, maselarita, doua specii de ienupar, cardamom, calamus, sofran etc. Se cunosc din scrierile antice insa si alte retete ale parfumului cu acelasi nume. Alte produse parfumate egiptene, de obicei unguente, sunt mentionate, uneori chiar si cu retete, pe peretii templulul de perioada ptolemaica de la Edfu, dedicat lui Hathor. Sunt unguente folosite in ritualuri . Unele au ca baza grasimea de bou, altele pulpa de roscova. Ele sunt parfumate cu scortisoara, boabe de ienupar, fructe de pin, dar retetarul adauga  uneori si o serie de substante minerale. Un alt unguent egiptean parfumat  care era apreciat in epoca si exportat la Roma a fost metopion, care este pomenit si descris de Dioscorides. Unguentul avea un miros placut, dar si functii terapeutice, fiind folosit pentru relaxarea mintii si trupului. Componentele lui principale era galbanum, cardamom si smirna. Parfumurile se pastrau in vase speciale, de mici dimensiuni, de tip alabastru, realizate dintr-o varianta nobila de gips, usor translucida care a imprumutat numele ei si vasului. In egala masura erau folosite recipiente mici din lut de obicei de forma zoomorfa. Egipenii par a fi cei mai sofisticati in materie de parfumuri si produse de ingrijire, cunoscand si o serie cosmetice. 

           

In Grecia, judecand dupa textele antice, parfumul este cel mai adesea un atribut al divinitatii, dar este folosit si de catre curtezane ca un produs de seductie, in cazul din urma fiind mai pregnanta functia hedonica a parfumului. Preponderente sunt insa functiile igienice si terapeutice. Sportivii participanti la jocurile olimpice isi ungeau corpul cu uleiuri parfumate. Totusi, se pare ca era mare consumul de parfumante caci Solon incearca sa stopeze temporar , fara succes insa, folosirea parfumurilor. De obicei se pastreaza in vase sferice, de mici dimensiuni- aryballoi (aryballos, la singular) sau in lekythoi (lekythos, la singular),  vase zvelte, aproximativ cilindrice, cu gura stramta, prevazute cu o toarta. Ca tehnici de extragere a substantelor parfumante se foloseste mai ales macerarea in ulei, dar e cunoscuta si distilarea. In afara de plante si rasini se folosesc si parfumante de origine animala: ambra gri, moscul si zibeta. In secolul al V-lea a. Chr. regatul Saba din Arabia domina comertul cu aromate din zona Mediteranei. Grecii au o contributie majora la dezvoltarea parfumeriei prin accentul pe care il pun pe flori: crin, violete, trandafiri, iris.

Se cunosc din textele antice si cateva centre mari de productie a parfumurilor, cel mai cunoscut fiind Corinth-ul. Dupa distrugerea lui in 146, parfumierii emigreaza in Insula Delos, facand sa prospere aici acest mestesug. 

Roma republicana nu prea foloseste parfum sau foloseste in cantitati neglijabile fata de perioada imperiala. Gustul pentru parfum apare dupa ce in sudul Italiei apar primele colonii grecesti, prin ele Grecia exportandu-si insasi cultura. Dupa anexarea Egiptului, parfumurile cuceresc Roma, cele mai multe avand ca patrie de origine Egiptul. In sec, I p. Chr. se ajunge chiar la excese. Ele fac parte din viata fiecarui roman instarit, dar exista si variante mai ieftine pentru cei cu posibilitati financiare mai modeste. Parfumurile ieftine erau pe baza de rodie (rhodion), gutui (melinum), migdale, narcise. Elitele foloseau ca parfumante nardul, smirna, lemongrass, trandafirul, scortisoara, piperul, cardamom, nucsoara, ghimbirul, majoritatea aduse pe bani multi din Orient. Cu cat aromatele veneau de la distanta mai mare, cu atat erau mai scumpe caci ele treceau prin mai multe verigi intermediare, iar drumurile si mijloacele de transport erau primitive.Un rol important in vehicularea substantelor parfumate dinspre Orient spre mediterana l-a avut, incepand din sec. al V-lea i.e.n., Regatul Saba din Sudul Arabiei si Etiopia. Cuceririle lui Alexandru cel Mare in Orient vor prelungi mult spre est legaturile Mediteranei, ajungand pana in India, Tibet si Pakistan. Nardul, spre exemplu, se vindea la Roma cu 300 de denari, in timp ce parfumul de stuf aromat costa 2 sesterti. Unul era pentru elite, celalalt pentru prostituate.  Pliniu cel Batran vorbeste despre sumele exorbitante cheltuite pentru parfumuri, un balsam de calitate costand in jur de 600 de denari. Pliniu, prin Historia naturalis, este principala sursa istorica pentru cunoasterea parfumurilor din epoca romana. Ovidius, la randul sau, a scris un tratat de cosmetica. La Roma, parfumul are o pronuntata functie seductiva, fiind un apanaj forte al frumusetii. Se fac parfumuri local, dar se si importa. Parfumurile sunt pe baza de ulei, iar substanta mirositoare se extrage fie prin expunerea florilor pe grasime (enfleurage), fie prin macerarea plantelor in uleiuri. Pe vremea lui Augustus exista un cartier intreg la Capua (numit Seplasia) al fabricantilor de parfumuri si produse cosmetice. De asemenea, la Roma era un cartier al parfumierilor numit Vicus thurarius. Alte ateliere erau la Palestrina si Napoli. Din Casa Vetii de la Pompei s-a pastrat o fresca care imortalizeaza un atelier de parfumerie. Fresca infatiseaza procesul tehnologic, inclusiv instrumentarul folosit ca si magazinul in care avea loc vanzarea produselor finite.Ea trebuie citita de la dreapta spre stanga. Prima imagine din dreapta infatiseaza o presa cu ajutorul careia se obtinea uleiul si un recipient colector. Urmatoarea imagine infatiseaza un cazan mare din bronz, in care se  incalzesc uleiuri in care s-au introdus plante parfumate. Urmeaza o scena in care doi amorasi piseaza parfumante. Magazinul se compune dintr-o vitrina in care sunt expuse parfumurile si in care troneaza, in partea de sus, o statueta reprezentnd-o pe Venus. Este reprezentata si o balanta pentru cantarirea marfii. Ultima imagine reprezinta o clienta care probeaza parfumuri. O presa asemanatoare este figurata si intr-o fresca din Casa Cervi, de la Herculanum. Cu siguranta a functionat si un atelier de parfumerie la Herculanum caci a fost descoperita o presa de ulei reala in casa Tranezzo di legno. (Jean Pierre Brun, Nocolas Monteix, Les parfumeries en Campanie antique in Jean- Pierre Brun, Artisanats antiques d'Italie et de Gaule, 2009, Colection Jean-Berard, 32. Archeologie de l'artisanat antique, 2, p. 115-133)

Pompei -fresca din Casa Vetii

Parfumul poarta numele de unguentum, iar recipientele in care se pastreaza se numesc unguentaria (unguentarium, la sigular). principala inovatie adusa de romani consta in folosirea recipientelor din sticla pentru pastrarea parfumurilor. Se folosesc insa, in paralel, si cele din ceramica.

Se cunosc numele catorva produse parfumate: rhodinium, un parfum la moda in epoca sau oesype (pomenit de Ovidius in Arta de a iubi), o pomada facuta din grasime de oaie, foarte onctuoasa, un stramos al lanolinei.  Se practicau baile parfumate, masajele cu uleiuri parfumate, dar si aromaterapia. Uneori se amestecau parfumante cu vin si alcool. S-a ajuns pana acolo incat fiecarei parti a trupului ii era dedicat un parfum. Parfumul este asociat cu frumusetea si este un mijloc de seductie. Parfumurile aveau si rol terapeutic, crezandu-se ca unele sunt in stare sa vindece boli. Rozmarinul, spre exemplu, se zicea ca intareste spiritul. Desigur ca si zeii aveau parte de parfumuri. Mai mult, o lege din sec. I a. Chr. a atribuit fiecarei zeitati o aroma: Jupiter a primit benzoinul, Juno moscul, Marte aloe, Mercur scortisoara, Venus ambra. In sec. I d. Chr. Roma consuma 2500 de tone de tamaie pe an pentru fabricarea parfumurilor. Exasperat de sumele fabuloase cheltuite pe parfum, Caesar a incercat printr-o lege sa interzica parfumurile scumpe, exotice. Nepotul sau, Octavianus a trimis in 24 a. Chr. o flota pe Marea Rosie pentru cucerirea tarii tamaiei. Desi armata romana este castigatoare in lupta, soldatii sunt decimati de molimele desertului.
Nero, cu ocazia banchetelor sale, facea chiar exces de parfumuri si petale de flori mirositoare. Popeea , potrivit lui Plinius, a facut un parfum foarte complex care avea 27 de ingrediente, printre care se numara nuca de cocos, cardamom, smirna, styrax benzoin, labdanum, trestia parfumata de Siria etc. Tot ea folosea o masca cosmetica antiage facuta din faina de secara si ulei parfumat pe care, ca sa-si faca efectul, o purta 24 de ore. La moartea lui Popeea au fost arse pe rug cantitati uriase de tamaie, cam cat producea Arabia in 10 ani. Un alt imparat roman, Heliogabalus, a ramas celebru datorita exceselor sale in materie de substante parfumate. Dupa cucerirea Imperiului Roman de Apus de catre barbari se pierd traditiile parfumeriei romane, ele conservandu-se insa in Imperiul Roman de Rasarit devenit Imperiul Bizantin, dar si aici limitate de rigorile crestinismului.

                                              

Evul mediu

Dupa caderea Imperiului Roman de Apus si barbarizarea Europei, substantele parfumate sunt putin folosite, biserica crestina impunand o viata mai cumpatata si fiind o adversara a frivolitatii. Mai mult, ea monopolizeaza putinele substante odorante care mai vin dinspre Orient, in principal tamaia, a carei folosire in ritualul religios devenise o regula. Orientul isi conserva viciul folosirii substantelor frumos mirositoare, ba mai mult, alchimistii arabii inventeaza alambicul (al-inbiq)  ce le da posibilitatea folosirii distilarii (metoda cunoscuta de destula vreme deja) pentru extragerea uleiurilor esentiale din plantele frumos mirositoare, fapt ce va permite folosirea unei game considerabil largita de miresme naturale. In Cartea parfumului și a  distilării, Al-Kindi (Alkindus) (800-873), un alchimist arab, face o prima descriere a alambicului si transcrie o serie intreaga de retete de balsamuri si ape parfumate din lumea araba.                       

Avicena, pe numele sau arab Abu-‘Ali Al-Husayn Ibn-Sina (980-1037), a incercat obtinrea de uleiuri esentiale din diverse plante, in primul rand din trandafiri. In urma expansiunii arabe in nordul Africii si a patrunderii arabilor in Spania, la inceputul sec. al VIII-lea, vor fi reluate incet relatiile Europei cu Orientul si cu aromele lui. Cruciadele incepute la sfarsitul sec. al XI-lea si continuate pana in sec. al XIII-lea, vor prilejui noi contacte intre lumea occidentala si cea orientala si redeschiderea apetitului Europei spre desfatarile olfactive. Carausii substantelor parfumante devin genovezii si venetienii. Se practica mai mult aromaterapia pentru purificarea aerului, care capata un imbold considerabil dupa epidemia de ciuma neagra, izbucnita in 1346 in Crimeea, dar care, propagandu-se pe spatii largi,  din 1347, timp de 9 ani, a macinat populatia Europei si a facut ca substantele parfumate, considerate a purifica aerul, sa fie tot mai mult folosite ca mijloace preventive de lupta impotriva microbilor. Niste vase speciale, numite pomme d’ambre erau folosite in acest scop. Cei bogati le umpleau cu ambra provenita de la casaloti, cei de conditie modesta utilizau busuiocul, menta sau numai un burete imbibat cu otet. Incepand cu sec. al XI-lea, corabierii venetieni, care controlau Marea Ionica si Egeea, sunt aceia care asigura transportarea substantelor parfumate dinspre Orient spre Europa.

Desi este cunoscuta distilarea, ea este putin utilizata in Europa. Prima carte occidentala despre distilare a fost scrisa in 1310 de catre Arnald de Villanova. Este secolul in care apare interesul pentru obtinerea unor distilate din plante: rozmarin, lavanda, ieupar si pin. In acelasi secol (1370 ?) apare in Europa primul parfum pe baza de alcool, celebra Apa de Ungaria, care continea, printre ingrediente, rozmarin. Reteta exacta a acestei ape este neprecizabila, fiind vehiculate mai multe variante in literatura timpului si in cea ulterioara. Apa era considerata a avea si virtuti curative si preventive, drept pentru care a avut un mare succes in epoca, prima beneficiara a ei fiind regina Ungariei, Elisabeta, care  ar fi reusit sa-si trateze cu ajutorul ei oarece boli ale batranetii (avea 72 de ani), ba chiar si  performanta de a-l seduce pe regele Poloniei care a sfarsit prin a o cere in casatorie. (Greu de precizat cine e aceasta Elisabeta. Teoretic ar putea fi sotia lui Carol Robert de Anjou, care ar fi trebuit sa aiba in jur de 70 de ani  la 1370 sau de Elisabeta, sotia lui Ludovic cel Mare (1342-1382). Avand in vedere ca se vorbeste de o regina avansata in varsta, prima varianta este mai credibila, stiut fiind faptul ca la casatoria cu Carol Robert, in 1320, Elisabeta avea exact 20 de ani.). Tot cam in aceasta vreme, pe la 1379, este atestata Eau de Carmes, pe care a folosit-o, Carol al V-lea (1364-1380), o apa parfumata produsa din rozmarin si lavanda distilate. Secolul al XIV- lea este deci secolul in care Europa se reparfumeaza.

Renasterea si Iluminismul

Marile descoperiri geografice, a Amercii in primul rand, au insemnat si descoperirea unor noi plante cu mirosuri exotice : vanilie, tutun, cacao. In chip paradoxal, Renasterea, caracterizata prin dezvoltarea artei, o orasului, a stiintei  si a orizontului de cunoastere in general,  ramane o epoca cu o stare precara de igiena, iar parfumul devine un antidot al mirosurilor neplacute, emanate de corpul uman prea rar spalat.

Initial Venetia detine monopolul comertului cu aromatice orientale, dar ulterior in acest comert se lanseaza olandezi, englezi, francezi, concurenta dintre ei devenind din ce in ce mai acerba, sursele principale de materii prime fiind Indiile Orientale si Occidentale. Se folosesc ape parfumate de scortisoara, de lamaie, de flori de portocal, dar si cateva cosmetice, pudra de iris si de violete cu care se parfuma parul. Inca din sec. al XIII-lea, calugarii dominicani de la Manastirea Santa Maria Novella din Florenta isi fac o farmacie pentru nevoile infirmeriei manastirii. Folosind plante medicinale cultivate de ei insisi, prepara medicamente, creme si balsamuri care vor avea mare cautare in epoca.

Un prim rege al Frantei iubitor de parfumuri a fost Carol al VIII-lea cel Prietenos (1470-1498), care avea un parfumier personal. O mare iubitoare de parfumuri a fost sotia regelui Henric al II –lea al Frantei, Caterina de Medici (sec. XVI-lea) care avea propriul ei parfumier, un italian, pe nume Rene Bianchi. Gurile rele ii atribuie si cateva otraviri, dar statutul lui oficial era cel de parfumier personal. La scurta vreme de la casatoria Caterinei cu Henric al II-lea, Rene Bianchi primeste in 1533 autorizatia de a-si practica mestesugul parfumeriei.  La randul ei, Diana de Poitiers, metresa lui Henric al II-lea (bizar caci era cu vreo 20 de ani mai batrana!), era mare consumatoare de pomezi si cosmetice, reusind sa-si pastreze frumusetea si la o varsta inaintata. Se spune despre ea ca a fost frumoasa si la 66 de ani, cand a murit in urma unui accident calarie. Diana a fost o exceptie a epocii caci facea baie zilnic, facea gimnastica si incerca sa duca o viata sanatoasa. Nu se stie care a fost secretul tineretii ei fara batranete, unii spun ca ar fi fost folosirea exclusiva pentru igiena a apei de ploaie. O analiza recenta facuta pe un schelet care pare a-i apartine, ar indica o intoxicatie cu aur pe care l-ar fi baut zilnic cu apa. Cam acesta este momentul in care Franta devine tara parfumului. De fapt, in acest secol, pe la 1528, apare pentru prima data chiar cuvantul parfum in limba franceza, avand la origine latinescul per fumum. In sec. al XVII-lea, pe vremea lui Ludovic al XIII-lea si al Anei de Austria, apare in Franta obiceiul atarnarii de tavan a unor vase in forma de pasare care contineau diverse parfumuri ce trebuiau sa alunge mirosurile urate din incaperi. Industria parfumului incepe sa se dezvolte in Franta in sec. al XVII-lea cand apare o corporatie a producatorilor de manusi parfumate, a carei dezvoltare este incurajata de Colbert, ministru de finate pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. In paralel, se cultiva in zonele insorite ale Frantei, zona Grasse in principal, flori care aveau sa asigure materia prima : jasmin, trandafiri si lavanda. Montpelier si Grasse devin centre ale parfumeriei franceze, aflate intr-o concurenta permanenta. Ludovic al XIV-lea (1643-1715), initial mare iubitor si consumator de parfumuri, a ajuns, spre sfarsitul vietii, sa faca alergie la ele. Singurul parfum pe care il mai suporta era cel de flori de portocal. Curtea lui Ludovic al XV-lea (1715-1774), supranumita « curtea parfumata », abuzeaza de parfum, el devenind un substitut al apei si sapunului. Se parfumeaza totul : manusi, evantaie, mobila, animale de companie. O descriere facuta de Morandiere in 1764 explica nevoia acuta de parfum caci totul, parcurile, gradinile, coridoarele miroseau a urina si erau pline de fecale. Caracteristica parfumurilor epocii este opulenta violenta, menita sa acopere mirosurile urate. Parfumul nu lupta doar cu mirosurile pestilentiale ci si cu microbii. Totusi,  se intampla si un lucru bun, apar la curtea regala primele bai (posibil sub influenta doamnei de Pompadour, amanta regelui, care era mare amatoare de bai si se singulariza printr-o igiena personala mai atenta). Madame de Pompadour se pare ca si cheltuia sume uriase pe parfumuri.  Totodata, femeia acestui secol, condamnata pana la casatorie la o viata austera si decenta, se revanseaza dupa casatorie cand  isi schimba relatia cu ea insasi , dar si cu ceilalti si  face exercitii serioase de seductie folosind ca artilerie grea parfumuri, pudre, farduri si corsete. In Anglia apar doua case de parfumuri in sec. al XVIII-lea, Juan Floris (1730) si William Yardley (1770). Si Anglia pare a fi  fost ravasita de patima parfumurilor, motiv pentru care a fost nevoie de o lege data de regele George al III-lea in 1770 care le pedepsea pe femeile care abuzau de parfumuri, de par fals si cosmetice, care erau considerate un fel de arme neloiale pentru ademenirea barbatilor. Dar si aici era o aversiune fata de apa care, chipurile, raspandea microbi si diverse maladii, asa ca parfumul trebuia sa inlocuiasca apa. In secolul al XVIII-lea apar adevarate dinastii de parfumieri francezi : Fargeon, Galimard (1747), Houbigant (1775), Lubin (1798). In acelasi secol, la 1760, apare in Anglia casa Creed, care devine casa de parfmuri agreata de regina Victoria si furnizoare oficiala a coroanei britanice. Frumoasa Maria Antoaneta, regina cu ten de portelan, sotia lui Ludovic al XVI-lea, avea un parfum floral preferat, creat de Jean Louis Fargeon pe care-l purta tot timpul asupra ei, inchis intr-o sticla de jad negru. Folosea atat de mult parfum incat o anecdota punea pe seama lui descoperirea trasurii familiei regale, evadata din Parisul revolutionar, la Varennes, in 1791. Cererea de parfum era imensa, asta nu inseamna ca parfumierii neaparat au prosperat. Jean Fargeon, spre exemplu, parfumierul oficial al regelui Frantei, vindea enorm de mult parfum, dar il dadea, de cele mai multe ori, pe datorie, motiv pentru care a ajuns in pragul falimentului.

Tot in sec. al XVIII-lea, Jean Marie Farina, mosteneste de la unchiul sau, un italian (Jean-Paul Feminis) reteta unei ape parfumate si infiinteaza la Koln o casa de parfumuri , Farina gegenuber, casa care va produce celebra Eau de Cologne, care a cucerit Europa prin prospetimea sa.

Epoca napoleoniana si Romantismul

Dupa revolutia franceza din 1789, in vremea Directoratului, Consulatului si a Imperiului, industria parfumului continua sa se dezvolte in Franta, atat Napoleaon I cat si perechea sa, frumoasa Josephine, fiind mari consumatori de parfum. Josephine iubea esentele exotice, scotisoara si vanilia in primul rand, dar si notele animalice si de violete, iar Napoleon utiliza parfumul de citrice si aromatice nu atat pentru miros cat in scopuri terapeutice, facandu-si frectii cu el si ajungand sa consume cate o sticla de parfum zilnic. Se spune ca Napoleon chiar avea obiceiul de a bea parfum, iar Josephina folosea atat de mult parfum incat, la 60 de ani de la moartea ei, mai dainuia inca in budoarul ei mirosul de parfum. Biografii lui Napoleon vorbesc despre cantitatile indstriale de apa de Colonia folosite de imparat, intre 30 si 60 de l pe luna. Pe perioada exilului sau in Insula Sfanta Elena, rupt total de sursele de aprovizionare, dar ramas dependent de produsele parfumate, Napoleon i-a cerut valetului sau sa-i faca o apa de Colonia din resursele florei locale. Printre furnizorii lui Napoleon al III-lea a fost casa britanica Creed, care, la solicitarea imparatului, si-a mutat sediul la Paris, in 1854. In 1828, se infiinteaza la Paris casa de parfumuri Guerlain, care, in 1853, devine furnizoarea oficiala a familiei imperiale, facand special pentru Eugenia, sotia lui Napoleon al III-lea celebra Eau de Cologne Impériale.

Epoca moderna

Cu Guerlain incepe o noua epoca a parfumului. De aici incolo dezvoltarea acestei industrii, caci deja este vorba de o industrie, devine extrem de rapida, ea fiind marcata  de cateva momente de rascruce. In primul rand, in 1833 se obtine pe cale sintetica aroma de scortisoara, urmata apoi de alte arome : cumarina pentru feve tonka (1868, folosita prima data in Fougere Royale de la Houbigant), heliotropinul (1869), vanilina pentru vanilie (1874) si  un inlocuitor pentru mosc, nitromoscul (descoperit in 1888 de catre Abert Bauer), alfa-ionona pentru violeta (1898). Este doar inceputul caci, ulterior, se vor adauga noi produse de sinteza care nu vor mai face parfumeria atat de dependenta de materiile prime naturale (civetona in 1927, ambroxul in 1950). In 1889, Aime Guerlain creeaza parfumul Jicky care este considerat primul parfum francez cu adevarat mare. De notat este ca acest parfum foloseste deja produse de sinteza si este primul parfum modern, parfum care evolueaza pe verticala, avand note de varf, de mijloc si de final. Din acest moment, parfumeria incepe a fi tot mai mult dependenta de chimie. Se produce in cantitati industriale gratie aparitiei unor alambicuri de mari dimensiuni, performante. O revolutie in aceasta industrie va fi provocata de aparitia unor noi metode de extractie precum extractia cu solventi volatili. Chnanel nr. 5 foloseste aldehide alifatice, fiind un parfum, in felul acesta, mult mai ieftin ca costuri de productie. El a devenit un model in epoca si multe parfumuri s-au inspirat din el. Costurile de fabricatie mult mai mici au stimulat folosirea aldehidelor si a altor produse de sinteza in parfumerie, facand parfumul mai ieftin si mai accesibil. Este epoca in care parfumul capata o functie unica, bine definita,  pe care o are si astazi, aceea de a produce o stare de bine, de confort psihic, de emotie purtatorului  si celor din jurul lui, eventual chiar de a seduce. Urmeaza cronologic o lista intreaga de parfumuri care au devenit legenda : Chanel nr. 5 (1921), Habanita- casa Molinard (1924), Shalimar -casa Guerlain (1925), Arpege - casa Lanvin (1927), Joy –casa Jean Patou (1930), Femme de Rochas (1944), L’Air du temps- casa Nina Ricci (1948), Fracas- casa Robert Piguet (1948). Toate aceste parfumuri de exceptie fac din Franta capitala mondiala a parfumului in prima jumatate a secolului al XX-lea. Trebuie remarcat ca multe dintre aceste parfumuri se mai fabrica si astazi, dar, aproape toate au suferit reformulari, fie din dorinta de modernizare a parfumului, fie datorita reglementarilor impuse de IFRA.

Urmare a dezoltarii chimiei organice, se produc in laborator mirosuri aidoma celor naturale ale unor flori a caror mireasma nu a putut fi captata prin mijloacele parfumeriei traditionale (lacramioara sau liliacul, spre exemplu), ba chiar si mirosuri cu totul noi, care nu exista in natura. Se deschid astfel perspective imense pentru industria parfumului bazata initial pe aproximativ 300 de ingrediente naturale, in prezent, cu ajutorul chimiei, parfumierul avand la dispozitie vreo 4000  de ingrediente. Nu in ultimul rand, trebuie spus ca reproducerea pe cale sintetica a unor mirosuri naturale animale (mosc, ambra gris, castoreum sau zibeta) este o masura de protejare a animalelor, a unor specii pe cale de disparitie. Inmultirea acestor materii prime produse pe cale de laborator a avut impact asupra pretului parfumului caci au scazut mult cheltuielile de productie, urmarea fireasca fiind democratizarea parfumului. Daca in sec. XVI- XVII parfumul era asociat manusilor, azi aproape toate brandurile de moda produc si parfumuri, deci parfumul a devenit strans legat de stiluri vestimentare. Dar parfumeria moderna mai inregistreaza cateva elemente de noutate. In primul rand tendinta evidenta de-a armoniza ambalajul parfumului cu parfumul si de a-i da o sticla cu design deosebit. Sticle de exceptie create de casa Lalique sau din cristal Baccarat fac uneori mai scump ambalajul decat parfumul, ba exista o serie de editii de lux care adauga sticlei obisnuite, desi parfumul este acelasi, aur, pietre pretioase, cristale Swarowsky. La toate acestea, tot ca tendinta generala, se constata o noua viziune de marketing caracterizata prin campanii publicitare scumpe pentru produsele de parfumerie care, desigur, se reflecta in pretul final al parfumului, sensibil sporit. Pana la urma se ajunge la un paradox : in ciuda faptului ca materiile prime au devenit mult mai ieftine, parfumurile raman niste produse de lux caci la pretul de fabricatie al parfumului (materii prime, recipient, ambalaj) se adauga sume mari care sunt menite sa acopere campaniile publicitare, distribuitorii si TVA-ul. Statutul parfumierului modern este cu totul altul, parfumierii devenind azi un fel de mercenari in competitie care presteaza servicii unor companii sau unor persoane particulare. Putine case de parfumuri mai au proprii lor parfumieri (Hermes, Chanel, Guerlain). Marile case de parfumuri produc mult mai multe parfumuri, in detrimentul calitatii adesea, caci, lucru usor observabil, putine parfumuri  (procentual vorbind) au reusit sa-si creeze aura si legenda unor mari parfumuri. Pe langa casele de parfumuri cu traditie, o serie de case de parfumuri din Italia, Marea Britanie, S.U.A au reusit sa convinga si sa-si gaseasca clienti. Sunt de amintit aici casele Revlon, Estee Lauder si Elizabeth Arden din USA si nu numai. Pe langa marile branduri de parfumuri, asociate unor grupuri internationale (grupurile internationale apar la sfarsitul anilor 80 ai sec. al XX-lea) , exista si parfumieri independenti care se constituie in asa zisa parfumerie de nisa, creeaza relativ putin, fara sa se supuna trend-urilor, dar se incapataneaza sa creeze adevarate opere de arta, sfidand marketingul, refuzand reclama agresiva si neinvestind prea mult in imaginea parfumului (majoritatea creatorilor de nisa folosesc aceeasi sticla pentru toate creatiile). De multe ori singura reclama a creatorilor de nisa este un site web personal in care-si promoveaza produsele. Apare tot mai frecvent ideea ca parfumeria , la fel ca si pictura sau muzica, este o arta care combina in mod armonios miresme, la fel cum pictorul combina culori sau compozitorul note muzicale. Este o arta fragila, greu de conservat in timp, drept pentru care a aparut in 1990 ideea generoasa de a se crea in vechea capitala a parfumului, Versailles, o Osmoteca care sa conserve cele mai valoroase creatii in materie de parfumerie. Tot in aceeasi idee, trebuie amintit interesul pentru parfumul trecutului si incercarile recente si laudabile de reconstituire a unor parfumuri de mult uitate, dar iubite in alte epoci  (spre exemplu reconstituirea parfumului Mariei Antoaneta). Pentru ca am vorbit de trend-uri, trebuie remarcat ca azi s-a creat o adevarata moda a parfumurilor gurmande, chiar exista un conflict intre generatii, adeptii parfumului clasic, pe de-o parte, si ai parfumurilor moderne, pe de alta parte. Un curent nou remarcat in parfumeria contemporana este acela al parfumurilor biologice, 100% naturale, avand ca exponenti pe L’Artisan parfumeur si Honore de Pres. Dar lucrul cel mai interesant este ca parfumeria moderna se adresa initial, aproape in exclusivitate, femeilor. Pentru barbati erau la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea foarte putine cosmetice parfumate si cam toate in legatura directa cu ritualul zilnic al barbieritului, mai ales sapun de barbierit si ape de Colonia. In 1904 Guerlain creeaza un parfum destinat exclusiv barbatilor, dar, cu toate acestea, pana in a doua jumatate a secolului al XX-lea, anii 60'-70', barbatii au ramas reticenti la parfum, folosind in continuare doar produse emoliente inainte si dupa barbierit si ape de Colonia cu concentratii mici. Azi, barbatii si-au schimbat tabietul zilnic si au acceptat ca apa de toaleta sau prfumul pot face parte din viata lor zilnica si ca ele pot, alaturi de muschi si virilitate, sa seduca.